Tehnici Pictura

Pictura in Ulei

Culorile de ulei sunt vopsele cu uscare lentă compuse din particule fine de pigmenți suspendate în uleiuri vegetale. Tehnica a fost adoptată pe scară largă începând cu secolul al XV-lea. Cea mai des întâlnită aplicație/utilizare pentru această vopsea este cea domestică, unde culorile luminoase și rezistența la uzură o fac potrivită atât pentru interior cât și pentru exterior. Calitățile de bază ale culorilor de ulei includ:

• Uscarea lentă: vopseaua nu se va usca decât după câteva săptămâni
• Proprietatea culorii de a se îmbina cu cea în contact, permițând treceri foarte subtile de la o nuanță la alta.
• Luminozitatea culorii, strălucire, nuanțe intense.

Spre deosebire de vopselele pe bază de apă, cele de ulei nu se usucă prin evaporare. Uscarea lor vine în urma unui proces de oxidare. Culorile tradiționale de ulei necesită un ulei ce se va întări treptat, formând un strat impermeabil stabil. Acest gen de uleiuri se numesc uleiuri sicative (care se usucă). Cel mai vechi și mai des întâlnit intermediar este uleiul de in, obținut din semințele plantei de in. Semințele sunt măcinate, iar uleiul extras. Există și alte surse pentru obținerea uleiurilor cu rol de intermediar. Uleiurile din cânepă, semințe de mac, nucă, floarea-soarelui, șofran și boabe de soia sunt folosite adesea ca alternative la uleiul de in. Pictura în ulei se poate realiza pe orice suport, dar și materialul trebuie să îndeplinească anumite condiții (de exemplu, hârtia trebuie să aibe o grosime destul de mare pentru a susține culoarea de ulei, dar și o preparare eficientă cu grund înainte de a fi pictată). Întrucât uleiul distruge cu timpul fibra textilă, suportul picturii în ulei se acoperă cu o peliculă specială (grund de culoare deschisă).

Pastel

Este o tehnică artistică care folosește bețisoare care sunt compuse din pigment pudra amestecat cu un liant. Pigmenții folosiți pentru a fabrica pastelul sunt aceiași care sunt folosiți pentru a crea și celelalte culori, în special cele de ulei. Liantul folosit este un ulei neutru cu mică saturație. Pastelurile uscate au folosit de-a lungul timpului ca liant gumă arabică, iar metil-celuloza a fost introdusă în secolul XX. De multe ori sunt introduse și creta sau ghipsul în componență. Variază în funcție de duritate; cele mai moi sunt învelite în hârtie. Pastelul uscat este de mai multe tipuri: cele moi sunt cele mai frecvent folosite, dar necesită fixare, iar cele tari sunt folosite la detalii. De asemenea, pastelul este diferențiat și în funcție de materialele folosite în fabricație: pastelul de ulei: are o consistență moale și grasă, mai greu de amestecat, dar nu necesită fixare, și pastelul solubil în apă: conțin o componență solubilă în apă, și pot fi spălate cu pensula uda, tehnică asemănătoare acuarelei. Prima mențiune a tehnicii o face Leonardo da Vinci.

Acrilic

Folosite pentru prima dată în anii '50, acrilicele sunt acum considerate a fi unele dintre cele mai importante inovații pentru artiști. Culorile au fost folosite pentru văruit și conțineau acril și vinil pe lângă pigmenți și apă. Culorile cele mai bune pentru exterior sunt 100% acrilice. Potențialul acestor culori a fost experimentat de către pictorii muraliști mexicani pentru prima dată în decorațiile interioare. Din anii '60 culorile acrilice sunt comercializate pe scară larga. Popularitatea acrilicelor printre artiști poate fi atribuită în principal versatilității acestora. Apreciate pentru intensitatea culorii, timpul rapid de uscare și solubilitatea ei, acrilicele se pot folosi atât în tehnica picturii în acuarelă, cât și în tehnica picturii în ulei. Evaporarea rapidă a apei din culorile acrilice obligă artiștii la un lucru rapid. Unele avantaje sunt: neaplicarea regulii de aplicare a straturilor „grase” peste cele „slabe” și posibilitatea de a aplica facil culorile pe aproape orice suport. Tehnica oferă o luminozitate deosebită și culori spectaculoase.

Acuarela

Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guașă, care folosește vopsea acuarelă amestecată cu ceruză (carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazează pe acumularea culorii, acuarela se bazează pe transparență, care lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă luminozitatea și delicatețea care le caracterizează. Uscarea imediată necesită o execuție rapidă, ceea ce mult timp a făcut să fie o tehnică folosită la schițe și studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A fost folosită mult la ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în special în Anglia, Franța și Rusia.[12] Tehnicile de lucru sunt ud pe ud, ud pe uscat și uscat pe uscat, fiecare având particularitățile sale. În lucrări aceste tehnici pot fi folosite și combinat.

Cerneala

Este numită și cerneală chinezească. Împreună cu graffiti, ele sunt mai degrabă tehnici de desen. În general, prezentarea este în formă lichidă, dar este, de asemenea, sub formă de bară foarte solidă care urmează să fie diluată pentru utilizare. Cele mai întrebuințate culori sunt negru și sepia, dar acum se folosesc multe alte culori diferite. Cerneala este aplicată în diverse moduri, de exemplu, stiloul sau pixul, sunt cele mai potrivite instrumente pentru desene și caligrafia picturilor. Ea se aplică, de asemenea, cu o pensulă de cerneală, tehnica din antichitate, numită caligrafie, ca și scrierea japoneză care este de asemenea realizată în pensulă și cerneală pe hârtie. Cerneala se mai poate aplica cu un încărcător de cerneală sau cu un rapidograph.

Ceara

Aceasta este o tehnică la care s-a renunțat, cu toate că era folosită încă din antichitate. Pentru această tehnică se folo¬sește ceara de albine expusă 10-20 de zile la soare, apoi topită repetat în apă curatăDiluată cu esența de terebentină, ceara astfel pregatită se amesteca pe paletă cu pigmenți. Icoanele sau tablourile în ceară aveau avantajul că prezentau culori mate, catifelate care nu se îngălbeneau în timp și nu se crăpau. Erau însă sensibile la zgârieturi, lovituri și temperaturi ridicate. Tot o tehnică pierdută, dar mult mai complicată era pic¬tura cu ceara calda, numită encaustică. După unele studii s-a ajuns la concluzia că suportul folosit trebuia să fie cald. Culorile amestecate cu ceara, de asemenea se mențineau ca o pastă tot cu ajutorul căldurii. Chiar și încăperea, unde se lucra, trebuia să aibe o temperatură ridicată constant, iar cu-loarea se aplica cu spatule sau pensule aspre „din prima” fără reveniri. Astăzi, datorită condițiilor pretențioase, nu se mai folosește pictura în encaustică.

Fresca

Această tehnică presupune pictarea pe un perete proaspăt tencuit, în timp ce acesta este încă umed (de unde și denumirea de pictură „pe umed”). Astfel, culorile se combină chimic cu suportul și, după uscare, are loc fixarea lor definitivă. Pentru executarea frescei, trebuie efectuate unele operțiuni preliminare. Înainte de toate, pe perete se aplică un prim strat de tencuială granulată, numit mortar. Peste el se aplică un al doilea strat de tencuială mai poroasă - arriccio - peste care se poate trasa direct desenul în cărbune, cu ajutorul schițelor pregătitoare (o caracteristică de sol terra rossa). Peste arriccio se întinde un al treilea strat de tencuială mai fină, în timp ce acest strat este încă umed, pe care se efectuează rapid pictura propriu-zisă cu pigmenți rezistenți la varul din pasta de bază a tencuielii. Deoarece acesta se usucă foarte repede, se pictează bucată cu bucată, calculând suprafața care poate fi realizată într-o zi. Pictorul poate reveni la suprafețele pictate în zilele anterioare pentru a le definitiva cu ajutorul îmbinării dintre două straturi diferite de tencuială. Un artist care dorește să picteze pe frescă trebuie să știe cât poate picta într-o singură zi, fie să picteze rapid și precis pentru a evita, pe cât posibil, ulterioare modificări „pe uscat”, care nu garantează persistența în timp a culorilor. Dacă înainte de secolul al XV-lea, desenul pregătitor se trasa direct pe tencuială, ulterior s-a trecut la desenul pe carton, pentru ca, în final, cu ajutorul tehnicilor de pulverizare sau de gravură directă, desenul să se transfere direct pe tencuială.

Guasa

În fapt, guașa (din franceză: gouache) este o varietate de tempera, dar spre deosebire de aceasta, datorită emulsiei pe care o conține își păstreză calitățile după uscare. Spre deosebire de tempera obișnuită, guașa rămâne aproape la fel de saturată cromatic. Când este folosită ca pastă are un aspect lucios. Guașa este o tehnică de pictură ieftină, care folosește ca diluant apa și se spală foarte ușor, fiind potrivită pentru începuturi nesigure și încercări, deoarece se usucă rapid. Guașa se folosește ușor, fiindcă acest tip de pictură se poate retușa. Este preferabil să se folosească o hârtie groasă sau carton, pentru că o hârtie prea subțire riscă să se rupă. Spre deosebire de acuarelă, guașa, ca și tempera, conține ceruză, care o lipsesc de transparență, făcând-o mai compactă. Ceruza este un carbonat natural de plumb, alb sau cenușiu, cu luciu diamantin, denumit și alb de plumb. Suprafețele se acoperă cu un strat subțire dar dens de pigment, care permite corectări ulterioare. Dacă este necesar se aplică și alte straturi până obținem ideea dată. Dacă stratul este prea gros, guașa poate crăpa la uscare. După uscare pictura capătă o tonalitate mai deschisă. Atunci când sunt expuse, guașele, ca și acuarelele, pastelurile, și gravurile, trebuie protejate sub sticlă, deoarece curățarea lor nu este posibilă.

Tempera

Tempera pe baza de ou este una dintre cele mai vechi, versatile și durabile metode de picture. Rădăcinile acestui mediu de pictură sunt atestate încă din timpurile preistorice și este considerată a fi o tehnică permanentă, datorită rezistenței sale la umiditate și schimbările de temperatură. Ea necesită răbdare și experiență - reprezintă tehnica cea mai utilizata în iconografie. Emulsiile de tempera formează propriul strat protectiv și spre deosebire de culorile în ulei, acestea nu își schimbă culoarea în timp și mai mult, se usucă într-un timp foarte scurt. Aplicată într-un strat subțire de culoare, tempera este translucidă, precum acuarela, dar aplicată în straturi mai groase de culoare, aceasta devine opacă, precum guașa. Cu toate acestea, vopseaua tempera se usucă la atingere în câteva secunde; pictura nu este cu adevărat uscată în profunzime decât după aproape 12 luni. Tehnica picturii în tempera, populară în sec. XIII și XIV, va deveni surclasată de tehnica picturii în ulei.